…aripi…

Și dacă ne-am peocupa mai mult și cu acele lucruri care ne fac plăcere…oare cum ar fi?

De mult prea multe ori o lăsăm pe seama lui „altă dată, când o să am timp” fără să conștientizăm că acest „altă dată” se lasă așteptat mai ceva ca mireasa la altar. Mie cel puțin mi se întâmplă. Diferența e că mireasa cu adevărat îndrăgostită va ajunge să danseze la propria nuntă, însă „altă dată” te lasă cu ochii-n soare.

Totul ține direct de acțiunile pe care aleg să le fac. Pe bune acum, să prind aripi, să realizez, să mă bucur… să fiu… ce minunăție.

„Să prinzi aripi”, ciudată vorbă mai stăruie-n popor, și totuși… pe cât de ciudată, pe atât de expresivă.

Photo by Ryan Moreno on Unsplash

Eu când prind aripi parcă mă transform toată în bucurie. Și nu orice fel de bucurie, ci una care rezistă mai mult decât orice parfum de foarte bună calitate. Îmi persistă în suflet și, chiar de se ajunge să fie mai apoi o amintire, parcă-i vie… parcă mă umple iar și iar cu bucurie.

Și asta se poate întâmpla de multe ori. Nu pentru că ar fi vreo coincidență, sau că s-ar fi aliniat nu știu ce planete, ci pentru că mă cobor de pe culmile ego-ului la nivelul propriei firi, acolo de unde izvorăște dorința de a trăi bucuros.

Cel mai fain lucru din momentul când prind aripi este că zborul devine unul eliberator:

• Aripilie sunt rezistente tocmai pentru că nu sunt lipite cu ceară ca ale lui Dedal și Icar;
• brevetul scump de aviator este înlocuit cu licența de a trăi și după pofta inimii;
• costurile de mentenanță se rezumă la o monedă de încredere în propriile forțe.