Privelistea de sus

***

“Am ajuns”, mi-am spus cu multa emotie in glas. “In sfarsit, visul meu devine realitate” ma gandeam in vreme ce cautam in portofel bancnotele pentru a plati cursa.

Era deja intuneric afara, insa nici macar orele de asteptare lungi din aeroport nu aveau cum sa spulbere extazul pe care-l traiam. Ma aflam la intrarea celei mai inalte cladiri din lume, oamenii se grabeau in jurul meu care incotro… iar eu… eu priveam spre inaltul cerului cu gura cascata.

Crede-ma, maretia cladirii turn la baza careia ma aflam era coplesitoare. Pentru o secunda m-am simtit ca o furnica, si intr-un fel am inteles ca imposibilul tine de proportii pe care noi le cream mai mult in mintea noastra. Cum altfel ar fi indraznit cineva sa construiasca o cladire atat de inalta? Plus ca, am inteles ca, pana in 2019 va exista una si mai inalta.

“Cata imaginatie.. si cate cunostinte… si cat curaj.. cat de inzestrat este omul care a proiectat o asa cladire.” Si, cu un gol in stomac si multa admiratie in privire, am intrat. Portarul avea un zambet delicat, de parca urma sa spuna ceva de genul “… mult ti-a mai luat pana te-ai incumetat sa-ti urmezi visul asta. Vezi ca a meritat?”

Insa, tot ce imi amintesc ca am deslusit a fost un “Welcome…” cordial si “reception desk to the right”. Totul stralucea, de parca un duh dintr-o lampa fermecata facuse o magie si splendoarea facea parte din program. Ma ciupeam cum vezi prin filme, de teama ca totul e un vis, ca zorii vor veni si eu ma voi trezi acasa, fara sa fii explorat mai mult acest loc.

La sute de metri bune inaltime, se afla apartamentul pe care il rezervasem cu cateva luni in urma. Cu toate temerile mele fata de cladiri inalte, totul parea un vis minunat din care nu m-as fi trezit. Dupa cum iti poti imagina, in seara aceea cu greu am reusit sa pun geana pe geana. In plus, in aer plutea un sentiment de ireal si perfectiune pe care nu aveai cum sa-l irosesti cu un somn cat se poate de banal.

A doua zi, in primul panel de discutii al congresului, am auzit un comentariu in timp ce speaker-ul ne spunea ca in managementul afacerilor, ca si in viata personala de altfel e important sa iti pui intrebari, sa intelegi procesul… nu sa-l iei de bun din prima.

Langa mine se afla un indian trecut prin viata, care astepta o confirmare din partea mea, insa eu pierduta in display-ul agendei din fata mea, nu i-am zis nimic. Preferam sa-mi pastrez observatiile critice pentru mine, oricat de Old school mi se parea si mie.

In pauza de cafea l-am intalnit iarasi cu intrebari pe buze, de data asta chitit sa afle daca am vazut privelistea. “Da” i-am raspuns cu jumatate de gura, explicand ca nu sunt un fan al inaltimilor.

“Mare pacat! …ai zburat ore in sir pana aici, si nu te incumeti sa vezi lumea de pe cea mai inalta cladire din lume? Asa ceva este inadmisibil. Cand ai de gand sa te bucuri de viata ta dincolo de fricile tale?”

Nu-l cunosteam si ma gandeam ca nu are nici un drept sa ma ia la rost. Asta nu inseamna ca intrebarea: Ce anume ma sperie? nu mi-a incoltit in minte. Cand stiam ca este o cladire foarte sigura, cand multi oameni au urcat in varful ei, cand observam siguranta experientei in fiecare colt si detaliu. Ce anume ma impiedica sa apas pe butonul liftului care ma ducea la ultimul etaj?

Conversatia care s-a iscat in mintea mea in momentul acela a devenit mult mai captivanta decat informatiile din conferinte. Ma gandeam la lucrurile care ma fac sa ma simt bine, dar care ma tin in zona de comfort. Ma gandeam la vorbele de duh in care limita e cerul, iar mie imi era frica sa urc pana aproape de nori.

Cine stie cand mai aveam ocazia sa revin in acest spatiu interesant din punct de vedere arhitectonic, asa ca, pe masura ce timpul se scurgea eu imi faceam curaj sa rog ghidul sa ma insoteasca pana la punctul cel mai inalt la care aveam acces.

Pe la etajul 80 am vrut sa renunt, recunosc. Dar pe masura ce incercam sa-i explic ghidului ca m-am razgandit, am mai urcat inca 20 de etaje. Liftul acela mergea cu o viteza ce nu iti permitea sa pierzi timpul… asa ca, pana sa ma dezmeticesc am ajuns sus.

Cateva masuri de siguranta mai tarziu, uite ca ma aflam in fata unei privelisti incredibile. Lumea se afla acolo jos, la sute de metri de picioarele mele.

Masinile pareau de jucarie, cladirile ca intr-o macheta a unui oras, iar accentele erau date de culorile naturii urbane. Aici sus, doar vantul mai facea legea cu un vuiet si o forta greu de descris.

Atunci am inteles cat este de important sa treci peste obstacole… intr-un fel sa nu ai regrete sau sa pleci cu ideea “Cum ar fi fost daca” in minte. Cum asa? Pentru ca am vazut ca MERITA sa iti urmezi visul pana la capat.

Sa vezi lumea in ansamblul ei, sa deslusesti inclusiv curbura planetei si sa simti cum te misti in bataia vantului e un cumul de sentimente pe care nu le pot descrie. Da, in secunda in care priveai in jos, de-alungul cladirii te curpindea ameteala, inima batea mai repede si mana se inclestea mai abitir pe manerul de siguranta. Dar absolut totul merita pentru ca sentimentul acela de libertate si echilibru nu-l mai regasesti in alta parte.

Inchipuie-ti doar, am inchis ochii de frica, si cand i-am redeschis (cu toata frica in pori) am vazut cum marea stralucea, soarele se pregatea sa faca trezirea altor natii de oameni si eu eram acolo sus, bucurandu-ma de simplitatea lor, cum putini stiu ca au mai avut ocazia. In momentul acela am simtit ca sunt invincibila.

***

Aceasta este o povestioara. Cea mai inalta cladire din lume in momentul de fata este Burj Khalifa din Dubai. Nu am ajuns inca acolo, insa mi-am lasat imaginatia libera deschizand o vedere panoramica.

Ca orice poveste, a mea are la baza un sambure de adevar: de teama necunoscutului de multe ori m-am invartit in jurul cozii, de fiecare data oftand pentru visul meu. Pana intr-o zi, cand mi-am luat inima in dinti si am facut ceva diferit care sa aline oful. Cu fiecare lucru nou, am capatat curaj si am ajuns la visul meu. Atunci am inteles ca petrecem prea mult timp cautand scuze sau evitand sanse doar pentru ca “imi este momentan bine unde ma aflu”, desi “mi-as dori sa ma aflu undeva in afara zonei de confort” a rasarit de ceva vreme in minte.