o copilarie

Când eram mai mică locuiam într-o casă cu o grădină mare. În nopțile de vară, când mă întorceam de la joacă toată prăfuită, mai zăboveam câteva minute pe afară… să îmi antrenez mușchii gâtului să reziste să îmi susțină privirea spre cer.

Ba chiar aveam un loc anume, dincolo de pătura înmiresmată de regina-nopții, departe de susurul clipocit al apei – care avea nevoie de un burlan pentru a fi ghidată către rândurile de roșii și aproape de cerul luminat doar de stele.

Întâi exersam… Carul Mare, Carul Mic, Steaua Polară, Leul, Casiopeea… și măreața Lună. Îmi imaginam un episod din viața familiei regale care locuia acolo… după care reveneam la stele. Unele mai strălucitoare, unele mai roșiatice, unele chiar călătoare.

jp-valery-368562 (1)

Credit Photo: Cer înstelat — Jp Valery peUnsplash

După vreo sută- două de stele și o mână amorțită le-am pierdut șirul. Ce copilărie, să te apuci să numeri stelele. Nu-mi aduc aminte din ce impuls am început să număr… azi, meditând la acel moment, realizez că senzația de după ce am pierdut șirul a meritat tot efortul.

Am regăsit-o de nenumărate ori de atunci… mai precis, după fiecare lucru nou pus la probă. Că m-am apucat de dans, de mers constant la muzeu, de sesiuni de coaching, de ascultat ce-mi spune intuiția și alte „de-uri”. E acea senzație de satisfacție că am îndrăznit să fac ceva puțin diferit, din simplă curiozitate și o doză de curaj.

Uite așa, unele obiceiuri hrănitoare cu nectar și mult bine mi-au intrat în sistem. Astfel am ajuns sa trec prin cât mai multe oportunități de a fi curajoasă, ca mai apoi să mă bucur și de rezultat.

Credit Photo: Stea de mare — Amy pe Unsplash