De vorbă cu bunicul

— „Tataie, eu nu sunt așa școlit ca tine… nu știu la ce te referi. Am trăit multe la viața mea…cu bune, și mai puțin bune. Ce să-i faci? Așa-i viața…schimbătoare ca liniștea apei sub mângâierea vântului!” spunea bătrânul cu ochii cristalini și părul cernit mult prea devreme.

— „Eu cred că dumneata ai habar de mult mai multe decât lași să pară!” îi răspunse nepoata, mândrețea lui de copilă care doar ce terminase cu băncile facultății.

— „Tataie,… ce scrie în cărțile tale?” întrebă bătrânul fără să-și ridice privirea din pământul pe care-l scormonea parcă în căutarea solului cel mai hrănitor pentru semințele sale.

— „Uite.. în una din ele zice că „singurele limite pe care le ai sunt cele în care crezi” *Wayne Dyer. Iar alta îndeamnă așa: „semeni un gând, culegi o acțiune; semeni o acțiune, culegi un obicei; semeni un obicei, culegi un caracter; semeni un caracter, culegi un destin” *Stephen R Covey

christian-joudrey-90289 Credit photo: Christian Joudrey

— „Hehe…mare pasionat de agricultură fu ultimul de mi-l ziseși… Tu ce crezi?” își continuă bătrânul interogatoriul fără să se abată de la căutarea sa.

— „Stai să mă gândesc….. cred… cred că avem puterea să facem multe lucruri mărețe în viață, dar de multe ori ne lipsește curajul pentru ele.”

— „Chiar așa? Sau e tot de prin cărțile tale? Stai toată ziua cu nasul în ele… În ce crezi?”

După câteva clipe de nedumirire fata-i răspunse mieros:

— „În vorbele dumitale trecute prin viață”

— „Nici măcar, draga mea… nici măcar. Uite… când eram eu voinic și cutreieram pe ici colo, pe unde mă purtau picioarele… am ajuns acolo unde se zice că ar fi ruinele rămase de la strămoșii noștri, dacii.”

— „Ai văzut Sarmisegetuza?” întrebă fata cu o curiozitate ce rar ți-e dat să întâlnești. „Nu mi-ai povestit niciodată. Spune-mi..cum e acolo?”

— „De vei vrea o să vină și vremea ta când vei merge acolo… e un loc frumos, în inima naturii, la dezmierdarea muntelui. Eu când am fost, am întâlnit un călător…și el mi-a spus o poveste tare interesantă. Cum că dacii, războindu-se cu romanii pentru a proteja pământul lor au reușit să sperie armatele ce veneau din imperiu cu dibăcie. Au curățat o pădure și au pus sulițe și alte arme copacilor, astfel încât legiunea romană văzând adunearea de la depărtare au crezut că e o armată numeroasă și au mers în retragere”

— „Inteligent! Eu am citit că se considerau nemuritori…”

— „Cine știe… poate chiar așa este. Dar vezi tu… dacii credeau în ceva ce era de nestrămutat, iar astfel aveau curajul să ție piept oricărei armate. Draga mea… când erai mică nu credeai pe nimeni… trebuia tu să fii miez și să te convingi singură.”

— „Nu-mi aduc aminte. Chiar așa făceam?”

— „Mare bătaie de cap îmi mai dădeai… și mă bucuram să te văd căutând propriile tale răspunsuri. Cine știe, poate după atâta școală te hodinești și îți aduci aminte și ce fapte de ispravă făceai când erai mică.”

— „Hai…. îmi spui una din isprăvi?”

— „He he…ai avut o perioadă când te credeai Sherlock și cum îl mai cheamă pe detectivul acela celebru. Primise-și cadou o lupă.. încă mi se pare o alegere stranie, dar țiu minte cât de tare ți-a plăcut. Căutai și sub frunză uscată să vezi ce comoară de viață se ascunde acolo.”
— „Da…o țin minte… cu ea am reușit să găsesc inelul mamei pe care tot eu îl pierdusem în joacă. Cred că o să o caut… cine știe către ce surprize dau”

**Cover photo by Benjamin Combs pe Unsplash