Pictura in viata mea

Mi se intampla de multe ori “sa ma pierd” minute in sir in fata unei panze mai albe decat zapada din varf de munte. Am pus “sa ma pierd” intre ghilimele pentru ca, de fiecare data cand stau si privesc panza respectiva, sondez spre misterele imaginatiei mele.

Parca ma si vad intr-un atelier de pictura improvizat de pe colinele Toscanei. Inchid ochii si simt cum soarele cald al amiezii imi mangaie umerii. Un vant delicat imi da suvita de par de pe ochi, parca spunandu-mi ca sunt pregatita. A sosit momentul sa pun pe panza culorile inspirate ale imaginilor din visele mele.

Totul e pregatit, de la panza rezemata pe sevaletul din lemn… pana la paleta de culori ce-mi sta la indemana. Sa-ti spun un secret? Am petrecut cel putin 30 de minute privind pierduta panza din fata mea. Mi se intampla ori de cate ori imi doresc ca in procesul de creatie sa fiu sincera cu mine insami. E firesc, nu? Cand vrei sa te implici cu adevarat intr-o activitate anume 🙂

Iti spuneam ca petrec o buna bucata de timp doar privind panza. Ei bine, in bucata asta de timp imi trec prin minte multe stoluri de ganduri. Uneori imi aduc aminte cum ma aventuram sa desenez pe cand eram copila, de cele mai multe ori stiind ca am sanse sa nu-mi iasa. Si cand reuseam…, acel minunat sentiment dulce al aprecierii propriei creatii.

Apoi mai imi trec prin minte cateva ganduri insipide, pe care le ignor de cum isi fac simtita prezenta. Sunt cele ce vin ca o remuscare ca as pierde timpul, sau ca vai cata lipsa de imaginatie am sau, mai stiu eu… ganduri pentru care nu mai merita sa-mi dau osteneala sa mi le amintesc pentru a le povesti mai departe.

La un moment dat, tot filtrand ganduri se intampla ceva magic as spune eu. Fara sa ma gandesc vreun pic, iau pensula in mana, ma joc cu ea in uleiurile si grundurile din fata si o pun sa faca vreo 2 piruete intr-o culoare. Si, cat ai zice Dreams come TRUE pirueta se transforma intr-o linie de necrezut, unde mai devreme era o nebuloasa alba.

Ai putea spune ca rasuflu usurata, insa, ca sa fiu sincera pana la capat uit sa mai respir, atat sunt de emotionata. E momentul acela cand iau decizii: daca e prea mult pe ici sau prea putin pe colo. Daca as mai putea adauga vreun element sau daca asta e ceea ce voiam sa iasa. Si ma las surprinsa de propria creatie. Ca un copil fericit care le da viata la toti prietenii sai magici.

Ei bine, dupa ce jocul interior se joaca, uneori cu casa de bilete inchisa… e de recomandat sa nu-l lasi sa dureze la nesfarsit… e ok. Si poti apoi din nou sa preiei controlul realitatii de pe unde te aflii in acel moment, ca sa te asiguri ca lucrarea ta are toate sansele sa te faca sa ai colturile gurii intr-un minunat 🙂

Ca pictezi sau desenezi iti dai voie sa fii una cu toti acei oameni care isi traiesc visul! Ca cei care dau din gene astfel incat stralucirea din ochi sa fie discreta. Cand merg parca plutesc si parca danseaza in acelasi timp, intr-un ritm launtric, tainic, doar de ei stiut. Glasul le este puternic, ideile simple si clare, iar zambetul…hmmm.. cred ca il poarta pe post de tatuaj permanent.